În toate filmele copilăriei mele, în care ăl bun îl prindea pe ăl rău și îl conducea spre mașina de poliție (zgomotoasă și cu toate luminile pornite), pentru a-i fi aplicată pedeapsa meritată, se auzea, într-un fel sau altul, aceeași formulă: „Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Tot ceea ce spuneți poate fi folosit împotriva dumneavoastră.”
Mai târziu, am aflat de la tata, după lungi nopți de întrebări și după multe decepții pe care vedeam că le trece singur, cu fruntea ridicată spre o altă poezie, că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită și am început să fac fapte bune – sau să vreau să fac –, numai ca să văd care îmi va fi „condamnarea”. Bunătatea pe care o căutam atunci – și pe care nu reușeam să o găsesc, mai ales când era vorba despre păpușa preferată sau despre șotronul desenat de altcineva în curte – vreau să cred că mi-a intrat în obiceiul de fiecare zi. Și, într-adevăr, cu cât ești…
